Femei din istoria României despre care n-ai auzit, deși meritau mai mult

În 2006, Televiziunea Română a organizat o campanie de amploare care să aducă în prim-plan cei mai mari o sută de români. Poate-ți aduci aminte de „Mari Români” pentru că Paraziții au compus și-un imn special pentru asta.

Publicul l-a ales pe primul loc pe Ștefan cel Mare, în timp ce un criminal de război ca Mareșalul Antonescu a ajuns pe locul șase, dar asta nu miră pe nimeni, din păcate. Mai interesant e că printre cei o sută sunt doar șapte femei: Nadia Comăneci (locul 10), urmată de Regina Maria (37), apoi Mădălina Manole (locul 44), Ana Aslan (49), Elisabeta Rizea (58), Andreea Marin (66) și Laura Stoica (87). Asta în condițiile în care în selecție și-a făcut loc un personaj inventat, Bulă. Deci tot un bărbat.

Asta arată destul de clar că publicul larg are o idee foarte vagă despre importanța istorică a unor personaje feminine și că rolul femeii românce în societate a fost tratat marginal dintotdeauna.

Ca să aflu mai multe despre personalitățile feminine marcante din România, am vorbit cu Damian Anfile, un tânăr istoric român pe care l-am descoperit pe TikTok. Pe lângă relatările contemporanilor, memoria acestora a fost actualizată în secolul trecut de către istoricii Nicolae Iorga („Femeile în istoria neamului nostru”) și Constantin Gane („Trecute vieți de doamne și domnițe”), iar mai recent de către publicistul Dan-Silviu Boerescu.

DAMIAN ANFILE. DE LA EL AI AFLAT ȘI CUM E PRIN CIMITIRUL BELLU

Mai jos îți prezint doar câteva femei a căror importanță pentru România a fost mult mai mare decât lasă să se-nțeleagă cărțile de istorie.

Doamna Ecaterina, a doua soție a lui Vasile Lupu

Impresia generală e că, dacă faci abstracție de secolul fanariot, majoritatea doamnelor voievozilor noștri au fost românce. Istoria consemnează unele excepții, nu tocmai puține, precum primele două soții ale lui Ștefan cel Mare – Evodchia de Kiev și Maria de Mangop –, doamna Elena Brancovici a lui Petru Rareș ori Maria Amiralis din Rodos, soția lui Petru Șchiopul.

Dintre străinele care au ajuns doamne ale Moldovei, probabil că personalitatea cea mai interesantă e Ecaterina, a doua soție a voievodului Vasile Lupu, unul dintre cei mai importanți conducători ai Moldovei din secolul al XVII-lea. Cei doi s-au cunoscut printr-un fel de agenție matrimonială medievală, specifică mai degrabă otomanilor.

Ecaterina Cercheza provenea dintr-o populație originară din Caucaz, care s-a islamizat în secolul al XVII-lea și ulterior s-a dislocat, în mare parte din cauza expansiunii Imperiului Rus. Însă în timpul domniei lui Vasile Lupu, aici se mai găseau numeroși adepți ai creștinismului, deși femeile circasiene (sau cercheze), renumite pentru frumusețea lor, ajungeau adesea în haremul sultanilor.

Vasile Lupu a vrut să imite această practică a padișahilor din Stambul și l-a trimis în Circasia pe vel postelnicul Ienache Catargi, strămoșul familiei boierești Catargiu, să-i caute o mireasă, după moartea primei sale soții, doamna Tudosca. Bineînțeles, această misiune avea acordul puterii suzerane de la Constantinopol, cât și al hanului Crimeii, Bahadur I Giray, stăpânul direct al acelor locuri de pe țărmul nord-estic al Mării Negre.

Trimisul domnitorului moldovean s-a achitat mai mult decât onorabil de sarcină. După cum s-a exprimat călugărul italian Nicolo Barsi da Lucca, care a întâlnit-o pe drumul spre Iași, Ecaterina părea să reunească toate farmecele feminine. Iar asta a venit cu probleme chiar din momentul călătoriei spre curtea viitorului ei soț, pentru că în cetatea Oceakov farmecele ei l-au înnebunit pe pașa de Silistra. Acesta a sechestrat-o, ca să o includă în haremul său.

A fost nevoie de intervențiile lui Vasile Lupu pe lângă sultan și pe lângă han, cât și de o mare sumă de galbeni, pentru a obține eliberarea ei. Tânăra femeie a rezistat încercărilor pașei de a o converti la Islam, care ar fi făcut imposibilă căsătoria ei cu domnul Moldovei. Ca să-l sperie pe hogea trimis s-o convingă, aceasta mânca carne de porc de fiecare dată când îl primea.

Ecaterina a devenit doamnă a Moldovei în 1640, la nici douăzeci de ani, în timp ce Vasile Lupu avea atunci cam 45. Aceasta a devenit mamă pentru fetele domnitorului din prima căsnicie, Maria și Ruxandra și i-a oferit soțului ei un mult-dorit moștenitor, pe Ștefăniță. Acesta a intrat în istoria noastră sub trista denumire de Papură Vodă, pentru că în timpul domniei lui a fost o mare foamete în Moldova, iar locuitorii au ajuns să mănânce inclusiv papură.

Viața la curtea din Iași a lui Vasile Lupu a fost una dintre cele mai fastuoase din întreaga noastră istorie, dar ea nu a durat la nesfârșit. După un nou război nereușit împotriva eternului său rival, domnitorul Matei Basarab al Țării Românești, voievodul moldovean și-a pierdut tronul în fața unui pretendent, Gheorghe Ștefan.

Nevoit să fugă din țară, a lăsat-o pe soție, împreună cu moștenitorul său și o parte din avere, în vechea cetate de scaun a Sucevei. Aici le-a venit în ajutor unul dintre ginerii lui Vasile Lupu, fiul hatmanului cazacilor, Timuș Hmelnițki, despre care o să-ți povestesc mai multe în povestea următoare. După ce a fost ucis de tunurile asediatorilor, doamna Ecaterina a preluat ea însăși comanda garnizoanei și a rezistat până a pierdut nădejdea vreunui nou sprijin.

După capitularea Sucevei, soția și fiul lui Vasile Lupu au ajuns prizonierii noului domnitor, Gheorghe Ștefan, care ar fi încercat să o violeze – potrivit cronicarului, acesta ar fi vrut să se răzbune pe fostul suveran pentru că îi necinstise soția –, dar Ecaterina făcuse față deja avansurilor unui pașă, așa că l-ar fi pus cu botul pe labe.

A rămas însă cinci ani în captivitate la o moșie a acestuia din munți până când turcii au hotărât schimbarea domnului și l-au trimis la Iași pe Gheorghe Ghica. Noul voievod le-a îngăduit Ecaterinei și fiului ei să meargă la Constantinopol, unde l-a regăsit pe soț.

În urma unor noi intrigi, Vasile Lupu a obținut domnia pentru fiul lor, Ștefăniță și a preferat să rămînă reprezentantul diplomatic (capuchehaie) al acestuia pe lângă Sublima Poartă. La moartea mândrului fost domnitor, în 1660, doamna Ecaterina i-a dus trupul în Moldova, și l-a îngropat în ctitoria sa din Iași, catedrala Sfinții Trei Ierarhi.

Doamna Ecaterina a dispărut din istorie încă tânără, în 1661, odată cu sfârșitul efemerei domnii a fiului ei, mort de ciumă la vechea graniță dinspre Nistru a Moldovei.

Domnița Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu și nora întemeietorului Ucrainei

Domnița Ruxandra, născută în jurul anului 1630, a fost cea din urmă fiică și copilul cel mai îndrăgit al mândrului voievod moldovean Vasile Lupu.

Situația familiei a făcut ca Ruxandra să aibă parte de un cadru neobișnuit pentru o tânără principesă. Pentru că fratele ei era invalid, Vasile Lupu a fost nevoit s-o trimită la Stambul când avea doar 15 ani, drept garanție a fidelității sale. Traiul în capitala Imperiului Otoman a fost însă unul fericit, pentru că i-a intrat în grații lui Kösem Sultan, grecoaică originară din Republica Veneției, care a reprezentat autoritatea reală din spatele tronului a patru sultani, cărora le-a fost soție, mamă și bunică.

Pețitorii i-au dat târcoale Domniței Ruxandra, dar ea a respins fără să clipească nobili, principi și chiar un voievod al Transilvaniei – deși aici a fost mai degrabă mâna tatălui ei. Ba chiar, potrivit unei versiuni mai romanțate, un principe polon, Dimitrie Wisniowiecki, ar fi sosit deghizat la Iași, ca s-o cunoască fără încorsetările protocolului aristocratic. A reușit, dar Ruxandra nu a fost impresionată și dat swipe left.

Cine ar fi putut bănui că mirele acestei domnițe nu va fi ales nici de ea, nici de tată, ci de tatăl lui? Dincolo de toți nobilii, principii și pașii Europei de sud-est, în răsăritul Moldovei luase naștere, la anul 1648, un nou stat: Hetmanatul căzăcesc sub conducerea lui Bogdan Hmelnițki, precursorul actualei Ucraine. După o serie de victorii împotriva principalului adversar, Regatul polono-lituanian, conducătorul cazacilor și-a îndreptat atenția către Moldova și a cerut mâna Ruxandei pentru fiul său, Timuș.

Vasile Lupu nici nu a vrut să audă, dar după ce hatmanul cazac l-a vestit că fiul său va veni oricum la nuntă, cu „o sută de mii de nuntași”, lucrurile au început să se complice. A încercat să facă apel la sprijinul turcilor și al polonilor, dar primii au ridicat din umeri, iar ceilalți au fost învinși, cu oștile căzăcești prăvălite peste țară, așa că Vodă nu a avut încotro decât să se pregătească de nuntă, care s-a ținut la Iași, în data de 1 septembrie 1652.

Timuș nu a făcut o impresie prea bună cu muțenia și lipsa sa de maniere printre nobilii reuniți la curtea domnească. Cronicarul Miron Costin spunea că „avea numai singur chip de om, iar toată firea de heară”. Dar nu asta era important, ci faptul că, în ciuda tuturor așteptărilor, Ruxandra s-a îndrăgostit de el și, la scurt timp după terminarea festivităților, l-a însoțit în Ucraina. Dar fericirea proaspătului cuplu nu a durat mult, pentru că în anul următor Timuș a pornit în fruntea sotniilor căzăcești ca să-și ajute socrul, detronat de uzurpatorul Gheorghe Ștefan. În timpul ăsta, soția sa, deja însărcinată, a rămas la curtea lui Bogdan Hmelnițki.

Nimeni nu-i contesta lui Timuș curajul în luptă, dar strategia era ceva necunoscut pentru el. Drept urmare, a ajuns să fie asediat, alături de doamna Ecaterina a lui Vasile Lupu, în cetatea Sucevei, pe care venise să o elibereze. Mai rău, câțiva poloni evadați l-au înștiințat pe comandantul asediatorilor – principele Dimitrie Wisniowiecki, mai vechiul său concurent la mâna Ruxandei – unde se află camerele căpeteniei cazace, care au fost bătute cu tunurile. Grav rănit de schije, Timuș a murit patru zile mai târziu, în brațele soacrei sale.

După nici un an de căsnicie, Ruxandra și-a privit pentru ultima oară soțul în sicriu. Nu se cunosc până astăzi motivele pentru care a ales să rămână în Ucraina chiar și după moartea socrului ei, Bogdan Hmelnițki. Asediul nereușit pe care fratele ei, Ștefăniță Vodă, l-a dus împotriva cetății Rașcov, unde se afla ea, pare o dovadă că fiica lui Vasile Lupu era ținută prizonieră acolo. Dacă această ipoteză se susține, candidatul cel mai probabil pentru rolul răpitorului e chiar ucigașul de mai târziu al Ruxandei, Vasile Krupenski.

Trecută de 40 de ani, Domnița Ruxandra a revenit într-un târziu în Moldova, la moșia pe care o primise de la tatăl ei. Însă vremurile erau tulburi, iar domnul care îi inspirase încredere, Constantin Cantemir, a fost detronat de o conspirație a boierilor, uniți cu regele polon Jan al III-lea Sobieski. Printre aceștia se număra și Vasile Krupenski, care i-a cerut „leului Lehistanului” (așa cum îi numeau turcii pe Sobieski) să-i dea o companie de cazaci pentru a cuceri cetatea Neamțului, unde se refugiase și Ruxandra. Ajunși acolo, aceștia au prins-o pe domniță, au torturat-o pentru a afla unde își ascunsese marea avere, iar în cele din urmă au ucis-o, tăindu-i capul pe pragul unei case.

Povestea Ruxandei, curmată brusc, s-a continuat la Deleni, unde criminalul nu a avut pace multă vreme, prin istoria unei ramuri a familiei Cantacuzino, trecând ulterior la familia Ghica.

Martha Bibescu, născută Lahovari

Și nepotul domnitorului Gheorghe Bibescu, principele George Valentin Bibescu, a avut parte de o soție cu sânge albastru, care s-a remarcat prin frumusețe și inteligență. Spre deosebire de înaintașul său domnesc, acesta nu a fost nevoit să demită vreun patriarh pentru se căsători cu ea. Dimpotrivă, i-a fost oferită ca logodnică pe când avea doar 15 ani.

Numele ei era Martha Bibescu, fiica omului politic conservator Ion Lahovari, ministru în mai multe guvernări, a cărui impunătoare casă, care poartă monograma ML (Maison Lahovari), poate fi văzută și astăzi pe Calea Dorobanți. Această familie cu origini grecești a cunoscut apogeul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când cei patru frați: Alexandru, Emil, Iacob (Jack) și Ion au făcut parte din elita politică a Regatului României.

Continuarea: Vice.ro